Dumnezeu a zis:
Nimeni nu moare singur. Nimeni nu trăiește singur. Dacă cineva a murit sau a trăit fără altă ființă umană în jur, el nu este singur pentru că Eu sunt cu el. Fiecare mă are pe Mine. Tuturor Mă dau cu totul. Că unii sunt mult mai conștienți de Conexiunea Noastră este o altă problemă. Chiar acum, tu sau oricine, se poate ridica în brațele Mele de iubire. Te poți scufunda în brațele iubirii Mele în modul în care te-ai scufunda într-o saltea umplută cu puf, sau te poți ridica în în brațele Mele de iubire așa cum iți imaginezi că sunt sălașele cerului. Totul este metaforă, preaiubiților, cu excepția Realității Unimii Noastre.
Cuvintele s-au născut pentru a descrie iubirea Noastră care pur și simplu nu este descriptibilă, și totuși cuvinte au apărut ca să proclame ceea ce era deja aclamat.
Dansul și cântecul și cuvintele s-au născut să descrie indescriptibilul. Dansul și cântecul și cuvintele au devenit ca și un timbru pus pe Realitate, ca și când Realitatea avea nevoie să fie confirmată, ca și când descrierea iubirii putea să ridice ceea ce nu avea nevoie de ridicare, nu avea nevoie de descriere și totuși inimile au vrut să descrie și să facă poeme despre iubire. Nu a existat o nevoie de a cânta lauda, și așa că au existat ode și opere și povești despre iubire pierdută și iubire găsită, ca și când absența iubirii a conturat iubirea și a făcut-o mult mai ușor de observat. Totuși iubirea nu putea fi mai răspândită decât era deja.
Iubirea este eternă,și totuși descrierile iubirii sunt fără de sfârșit, și totuși nici o descriere nu o face. Descrierile nu pot face iubirea finită, pentru că iubirea este infinită. Infinitul nu poate fi făcut mai puțin. Nu poate fi făcut în piese mai mici, și totuși cuvintele și cântecul și dansul nu pot opri de la încercare. Există ceva în inima umană care vrea să înalțe lipsa de exaltare ca și când de exemplu, ar putea exista un mod de exaltare care este deja mai mare decât mare, mai vast decât vast. Și totuși există nevoia de a exprima ceea ce nu poate fi exprimat, care poate fi doar lăsat să se înțeleagă sau subliniat.
Și așa, în același mod în care omul își ridică ochii la Mine, el își ridică cuvintele și muzica și dansul către Mine ca și ofertele de aplauze. Omul vrea să aplaude pentru Mine, el vrea să exprime inexprimabilul.
Și totuși, același om se rostogolește în sentimentul fals că el poate muri singur sau să fie vreodată singur. Același om vede frumusețea și același om cade în genunchi în fața fricii pe care el însăși a promovat-o de-a lungul pământului. Ai crede că nimeni nu ar crede în frică, și totuși omul a fost păcălit de frică și plătește o răscumpărare mare pentru ea. El renunță la puterea de pace pentru slăbiciunea fricii. În frică, omul a renunțat într-adevăr, la moștenirea lui pentru ceva trivial.
Intre timp, Eu sunt cu tine. Intre timp, Mă ai pe Mine mereu. În iubire și în frică, EU SUNT, și EU SUNT cu tine. Nu există nici umbra morții, înțelegi. Există doar lumină. Unde EU SUNT și unde tu EȘTI, este lumină. Frica este formidabilă. Lumina și iubirea sunt adevărate, și sunt fermecătoare, și totuși omul alege frica mult mai ușor. El apucă frica de guler ca și când este adevărată și evită lumina ca și când nu ar fi.
Este posibil ca omul să găsească confort în frică? Este posibil ca omul să găsească confort în gândirea că este în derivă și singur pe undeva? Este posibil ca omul să găsească mai multă securitate în frică decât găsește în Mine? Dacă acesta este cazul, omul nu m-a găsit încă pe Mine, chiar dacă sunt chiar temelia lui. Nu mă ascund. Este adevărat că nu pot fi văzut cu ochii, dar totuși pot fi cunoscut. De ce ar alege cineva frica când el este tot timpul îmbrățișat în iubire?
Translated by: Manuela